1. Terapie ABA (Applied Behavior Analysis)
2. PECS (Picture Exchange Communication System)
3. TEACCH
4. Metoda MIFNE
5. Logopedie
6. Kinetoterapie
7. Artterapie
8. Socializare 
9. Terapia 3C

1. Applied Behavior Analysis (ABA)

Conform ABA motivele pentru care un comportament are sau nu loc pot fi găsite în primul rând în mediu. Această concluzie are la bază faptul că un anumit comportament este dobândit prin interacţiunile cu mediul şi faptul că evenimentele perturbatoare din mediu pot afecta comportamentul.

Programele care folosesc ABA evaluează evoluţia copilului si comportamentul acestuia pentru a putea dobândi o înţelegere clară a relaţiei dintre strategiile instrucţionale utilizate şi modificările de la nivelul comportamentului şi modului de învăţare al copilului. ABA implică structurarea unei abilităţi pentru a putea fi învăţată în paşi mici şi recompensarea copilului pentru fiecare pas pe care l-a parcurs corect. Răspunsurile simple sunt în mod tipic predate la început şi apoi extinse la nivelul comportamentelor mai complexe, adecvate vârstei. Elevii sunt iniţial ajutaţi să dea răspunsurile corecte, micşorând în acelaşi timp şansele de a răspunde greşit.

Una dintre unităţile de învăţare extrem de folosită în ABA, cuprinde triada:
SD (cerinţa ce i se dă copilului) – Răspunsul copilului – Consecinţa oferită de cei din jur.

Între cerinţă şi răspuns, uneori se interpune P (promptul).

Metoda ABA ajută copiii cu autism în:

• creșterea comportamentelor dezirabile (ex.comunicare);
• predarea noilor abilități;
• menținerea unui comportament (învățarea autocontrolului);
• generalizarea sau transferul comportamentelor învățate;
• restrângerea factorilor de mediu care acționează asupra copilului când învață.

Avantajeale terapiei ABA :

• îmbunătăţirea performanţelor academice şi competenţelor lingvistice;
• autoservirea independentă;
• menţinerea unei igiene adecvate;
• creşterea numărului de achiziţii din punct de vedere cognitiv şi comportamental;
• îmbrăcatul şi dezbrăcatul corespunzător;
• acumularea de informaţii de natură socială;
• generalizarea achiziţiilor în orice mediu şi în orice situaţie;
• consolidarea abilităţilor de limbaj;
• diminuarea comportamentelor nedorite (autostimulari, comportamente agresive, stereotipii etc.);
• ameliorarea problemelor de motricitate fină şi grosieră;
• recunoaşterea şi numirea obiectelor din jur, a persoanelor, acţiunilor, locaţiilor, emoţiilor etc.;
• povestirea propriilor experienţe;
• sortarea obiectelor;
• cunoaşterea diferitelor tipuri de categorii.

2.Picture Exchange Communication System

PECS (Picture Exchange Communication System) – comunicarea cu ajutorul imaginilor

Este un sistem de comunicare pe bază de imagini dezvoltat de A. Bondy si L. Frost special pentru copiii care nu au dobândit sistemul verbal de comunicare. Un copil care nu vorbeşte la vârsta de 4, 5 ani are nevoi complexe de comunicare care nu mai pot fi intuite de părinţi.

Neputând vorbi, copiii au nevoie sa fie ajutaţi să comunice iar acest sistem vine în ajutorul comunicării şi limbajului punând la dispoziţia copilului imagini care conţin lucrurile de care copilul ar putea avea nevoie: apă, mâncare, dulciuri, jucării, toaletă, “vreau pauză”, “mi-e somn”, “vreau la plimbare”, “mă doare ceva”. Copilul este învăţat ce semnifică fiecare imagine si cum să o folosească pentru a primi ceea ce doreşte, imaginile devenind astfel “cuvintele” copilului.

Limbajul non-verbal la copilul cu autism

Chiar dacă copilul cu autism nu vorbeşte el poate învăţa o mulţime de lucruri în ceea ce priveşte comunicarea şi limbajul. Terapia limbajului se referă nu doar la limbajul verbal, ci cuprinde întreaga sferă complexă a comunicării. În primul rând trebuie să se lucreze pentru dezvoltarea limbajului receptiv (înţelegerea limbajului), în activităţi în care copilul trebuie să facă anumite lucruri, să arate, să dea, să pună etc.. În acelaşi timp este important să se lucreze pe limbajul gestual, care face parte din componenta expresivă a limbajului. Gesturile îl pot ajuta pe copilul care nu vorbeşte să rezolve multe situaţii problematice.

Sunt foarte multe gesturi care îi pot îmbunătăţi copilului comunicarea cu cei din jur şi care duc la o scădere apreciabilă a frustrării. Copilul este învăţat ce semnifică fiecare imagine şi cum să o folosească pentru a primi ceea ce doreşte, imaginile devenind astfel “cuvintele” copilului.

Fazele PECS:

1. Etapa I. schimbul de imagini – în care copilul învaţă cum să facă schimbul şi să “ceară” cu ajutorul unei imagini;
2. Etapa II. dezvoltarea spontaneităţii – în care se măreşte distanţa dintre copil şi partenerul lui de comunicare;
3. Etapa III. discriminarea imaginilor;
4. Etapa IV. structura propoziţiilor – când copilul cere folosind o propoziţie “Vreau x”;
5. Etapa V. răspunde la întrebarea “Ce doreşti?”;
6. Etapa VI. dezvoltarea limbajului “Eu aud…”Eu văd…”, “Am ceva”, folosirea atributelor, etc..

Dezvoltarea limbajului receptiv, gesturile şi PECS-ul se pot lucra simultan cu imitarea verbală şi exerciţiile de imitare motorie grosieră şi fină, educarea respiraţiei, mobilitatea aparatului fonoarticulator şi dezvoltarea auzului fonematic.

3.TEACCH

Ce este TEACCH?

TEACCH este prescurtarea de la Treatment and Education of Autistic and Related Communication Handicapped Children adică “tratament şi educaţie a copiilor cu autism şi handicapuri de comunicare” Iar dezvoltarea acestui program în 1964 la Universitatea din Carolina de Nord este datorată profesorilor  Schopler şi Reicher şise bazează pe  învăţare structurată ce oferă predictibilitate persoanelor cu autism.

Programul asistă pe termen lung dezvoltarea metodelor educaţionale şi comunitare, de training şi de cercetare pentru a creşte calitatea vieţii copiilor şi adulţilor cu autism de-a lungul întregii lor vieţi.

Care sunt caracteristicile TEACCH?

În primul rând acesta este practic un cadru structurat de învăţare şi nu o curriculă, care reglementează ţintele terapeutice şi educaţionale. Acest cadru include:

1. Organizarea fizică a spaţiului de terapie. Acesta este structurat în aşa fel încât să nu fie disruptiv pentru persoanele cu autism;
2. Orar individualizat adaptat necesităţilor fiecărui copil şi adult;
3. Sisteme de activităţi bine organizate;
4. Structurare vizuală a materialelor în sarcini şi activităţi, fiecare dintre ele este reprezentată vizual, aceasta fiind de fapt esenţa TEACCH.

Pe ce se bazează acest program?

Aşa cum descrie site-ul oficial, totul porneşte de la “cultură a autismului” adică de la cele mai comune caracteristici ale autismului şi le foloseşte pentru a elabora cele mai bune programe.

• Preferinţa pentru procesarea vizuală a informaţiei în detrimentul celei auditive, a limbajului adică;
• Atenţia exagerată spre detalii în detrimentul imaginii de ansamblu;
• Dificultăţi de combinare a ideilor, materialor şi activităţilor;
• Dificultăţi de concentrare a atenţiei – unii autişti sunt uşor de distras, alţii au dificultăţi în a-şi muta atenţia de la o activitate la alta;
• Dificultate în procesarea conceptului de timp, mişcări prea rapide sau prea lente, probleme în recunoaşterea începutului, mijlocului sau finalului unei activităţi;
• Probleme de comunicare, în ceea ce priveşte utilizarea pragmatică, socială a limbajului;
• Tendinţa înspre activităţi rutiniere, de aceea generalizările lucrurilor învăţate sunt dificile în alte medii, ieşirea din zona de confort pe care le-o dă rutina este extrem de supărătoare;
• Ataşamentul exclusiv de anumite activităţi de care nu se mai pot desprinde;
• Preferinţe sau antipatii senzoriale puternice.

4.Metoda Mifne

Metoda Mifne a luat naştere acum 30 de ani şi existenţa ei se datorează dr. Hanna A. Alonim care a crezut că singura soluţie pentru copiii cu autism este de a lucra cu aceştia şi cu familiile acestora punând accent pe ataşamentul fiinţei umane. ( Mifne se traduce în limba ebraică ”punct de cotitură” ).

Această metodă s-a dezvoltat ca un program terapeutic intensiv şi de scurtă durată, având ca ţintă intervenţia timpurie (sub 2 ani vârsta copilului) în tulburările de spectru autist. 

Abordarea terapeutică se bazează pe teoria ataşamentului, programul secvenţial având 3 faze: 
1. Terapie intensivă de sistem pentru familia nucleu (pe perioada de 3 săptamâni în care familia stă în centrul unde are loc intervenţia); 
2. Terapia de întreţinere (la domiciliul familiei-un terapeut Mifne urmăreşte periodic continuarea programelor);
3. Integrarea copilului în sistemul educaţional.

Principiul abordării terapeutice Mifne se bazează pe munca împreună, pe două căi paralele: copilul şi familia. Metoda foloseşte o varietate de tehnici precum: întâlnirile clinice, şedinţele individuale, şedinţele de famile, întâlnirea cu alte familii, includerea fraţilor copilului cu TSA în programul terapeutic, terapia prin roluri reciproce, stimulare senzorială şi contactul fizic.

Metoda Mifne se concentrează pe întreaga arie de dezvoltare a copilului: fizică, senzorială, motrică, emoţională şi cognitivă. Toate aceste aspecte sunt abordate prin intermediul terapiei prin joacă, bazată pe reciprocitate, care are menirea de a-l determina pe cel mic să se implice şi să comunice într-un mod natural, mediul înconjurător, curiozitatea şi plăcerea fiind alte elemente importante.

În plus, pentru că o tulburare de dezvoltare afectează nu numai copilul , ci şi individul, familia este un alt pilon important în reuşita abordării Mifne. Timp de 21 de zile, timp de 8 ore pe zi, atât copilul cât şi familia va primi atenţie, îndrumare şi terapie din partea terapeuţilor, psihologilor şi altor specialişti implicaţi în program. Abordarea terapeutică implică observarea copilului, dar şi a familiei, cunoaşterea fondului familial, şi găsirea soluţiilor prin intermediul sesiunilor de cuplu, individuale şi pentru toţi membrii.

5.LOGOPEDIA

Interventia logopedica la copiii cu tulburari pervazive de dezvoltare

Articol preluat din: Terapia tulburarilor de limbaj, Ecaterina Vrasmas, Cornelia Stanica, editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1997 

Activitatea logopedică cuprinde exerciţii cu caracter general şi exerciţii cu caracter specific.

Dintre activităţile cu caracter general amintesc:

Educarea respiraţiei şi a echilibrului inspir-expir
– gimnastica generală, corporală;
– exerciţii respiratorii simple (inspirarea aerului pe nas si expirarea acestuia pe gură, formarea de valuri pe suprafaţa unei ape prin suflare,aburirea unei oglinzi, suflarea într-o lumânare aprinsă).

 Îmbunătăţirea mişcării organelor fono-articulatorii
– exerciţii speciale pentru muşchii obrajilor (mişcări de sugere-umflare a obrajilor);
– exerciţii speciale pentru muşchii  limbii (scoaterea ritmică a limbii, ştergerea dinţilor cu limba, poziţionarea limbii peste buza inferioară/superioară);
– exerciţii speciale pentru muşchii buzelor (ţuguierea buzelor, vibrarea buzelor prin imitarea sforăitului, acoperirea alternativă a unei buze prin cealaltă, framântarea buzelor);
– exerciţii speciale pentru muşchii maxilarelor ( clănţănitul dinţilor,mişcarea maxilarului inferior stânga- dreapta).

 Dezvoltarea muşchilor fini ai mâinii
– exerciţii de gimnastică (imitarea picăturilor de ploaie, strângerea şi desfacerea succesivă a pumnului,);
– modelaj (lut sau plastelină);
– pictură, desen.

Optimizarea coordonării oculo-motorii în vederea realizării activităţii de scriere
– înşirarea de mărgele pe un şnur, punerea ţintelor pe o planşă după un anumit model);
– decupări, lipiri pe un contur dat.

În ceea ce priveşte exerciţiile cu caracter specific, acestea variază în funcţie de fiecare problemă de limbaj în parte şi presupun elaborarea unui plan de intervenţie personalizat şi adecvat la particularităţile de dezvoltare ale fiecărui copil .

Condiţiile de bază pentru ca un program logopedic să demareze eficient sunt legate de faptul că este necesar ca, copilul să ştie să imite, să poată susţine contactul vizual şi să poată fi antrenat în activitate pentru scurt timp.

De exemplu, dacă avem de-a face cu un sigmatism (adică, copilul nu pronunţă corect sunetul „S” ) avem de parcurs următorii paşi:

• se emite izolat sunetul urmărind aşezarea corectă a aparatului fonoarticulator;
• se lucrează  sunetul în silabe simple şi în silabe repetate;
• se lucrează sunetul alături de diftongi;
• se  lucrează sunetul, în poziţie iniţială, în cuvinte monosilabice;
• se lucrează sunetul, în poziţie iniţială, în cuvinte bisilabice;
• se lucrează sunetul, în poziţie iniţială, în cuvinte polisilabice;
• se  lucrează sunetul, în poziţie mediană, în cuvinte monsilabice;
• se  lucrează sunetul, în poziţie mediană, în cuvinte bisilabice;
• se  lucrează sunetul, în poziţie mediană, în cuvinte polisilabice;
• se  lucrează sunetul, în poziţie, final în cuvinte monsilabice;
• se  lucrează sunetul, în poziţie, final în cuvinte bisilabice;
• se  lucrează sunetul, în poziţie, final în cuvinte polisilabice;
• apoi se lucrează sunetul în propoziţii;
• se lucrează sunetul cu perechea lui sonoră (Z).

În cazul în care este vorba de o nedezvoltare a limbajului, la toţi paşii prezentaţi mai sus, se adaugă şi etapa în care se emit izolat vocalele.

Aceste etape sunt necesare independent de vârsta cronologică a copilului şi se vor parcurge totdeauna pentru ca evoluţia să fie armonioasă.

Tot în cadrul activităţii logopedice se urmăreşte şi dezvoltarea abilităţilor de comunicare orală ale copilului prin activităţi de genul;

Dezvoltarea vocabularului activ şi pasiv, a limbajului impresiv si expresiv:
– formarea unui cuvânt nou din ultima silabă (sau sunet) a cuvântului precedent (jocul de tip fazan);
– completarea cuvintelor cu prima silabă rostită de logoped;
– găsire de rime;
– povestiri pe diverse teme;
– învăţare de poezii, proverbe, ghicitori.

Este important  pentru ca procesul de recuperare să se realizeze cu succes să existe o  bună colaborare între logoped-terapeut şi părinţi. Astfel, intervenţia logopedică începută de logoped trebuie să fie continuată de terapeutul cu care copilul lucrează în fiecare zi şi susţinută de părinţi acasă.

6.Kinetoterapie

Kinetoterapia, sau terapia prin mişcare, pentru copiii cu autism contribuie la îmbunătăţirea abilităţilor motrice şi senzoriale, cât şi pentru îmbunătăţirea controlului comportamental.

Terapia prin mişcare le îmbunătăţeşte copiilor capacitatea de înţelegere şi răspuns la diferite activităţi , dar şi îmbunătăţirea interacţiunii şi stabilirea contactului vizual. Totodata, mişcarea pentru copiii cu autism ajută la diminuarea agresivităţii şi autoagresivităţii, a stereotipiilor caracteristice, cât şi a comportamentului hiperkinetic.

Kinetoterapia este necesara şi are următoarele obiective :

• tonifierea musculaturii ;
• îmbunătăţirea mobilităţii articulare şi a coordonării mişcărilor;
• dezvoltarea motricităţii generale, grosiere cât şi a celei fine;
• educarea echilibrului static şi dinamic;
• educarea ritmului şi coordonării mişcărilor;
• orientarea şi organizarea spaţio-temporală;
• conştientizarea corectă a schemei corporale.

Prin metode specifice învaţă cum să se relaxeze, învaţă să-şi crească puterea de concentrare, coordonare şi atenţie, precum şi dorinţa de mişcare. Programele complexe de exerciţii terapeutice sunt alcătuite individual în funcţie de evoluţia fiecărui copil.

7.Art-terapie

Art-terapia este o formă de terapie care, realizată în grup, ajută copiii cu autism la:

• Dezvoltarea exprimării emoţionale;
• Stimularea creativităţii şi imaginaţiei;
• Găsirea unor activităţi la care copiii se pricep şi pe care le pot dezvolta ulterior;
• Dezvoltarea abilităţilor de comunicare;
• Înlocuirea comportamentelor disruptive cu unele adecvate;
• Îmbunătăţirea abilităţilor sociale;
• Stimulare senzorială;
• Învăţarea unor lucruri noi într-un mod plăcut.

Principalele arii afectate în cazul tulburărilor de spectru autist sunt: comunicareaşi limbajul, socializarea şi comportamentul. Art-terapia este o modalitate de intervenţie plăcută, care se adresează tuturor ariilor în care copiii prezintă dificultăţi.

Forme de art-terapie pot fi:

• Meloterapie;
• Dansterapie;
• Pictură;
• Colaj;
• Punerea în scena a  unei poveşti.

Şedinţele de art-terapie sunt structurate astfel încât să aibă un început, o parte în care copilul lucrează şi un final, iar regulile şi limitele sunt destul de clar definite. Acestea ajută copilul să-şi construiască rutina de care are nevoie pentru a se simţi în sigurantă.

Micuţii experimentează aspectul senzorial al procesului prin textura materialelor. Colajul îi ajută să înlăture anxietatea prin faptul că pot participa activ, că au libertatea de a alege materialele preferate astfel încât să se poată exprima pe sine.

Prin art-terapie se poate oferi ocazia reducerii sensibilităţii tactile prin expunerea la diverse materiale, se pot stimula şi dezvolta abilităţile motorii fine prin tăierea, aşezarea şi organizarea materialelor.

Pentru că le sunt ocupate mintea şi mâinile, copiii pot să-şi schimbe focusul de la experimentarea copleşitoare a mediului la activităţi plăcute prin crearea lucrărilor de artă.

8.Socializare

În tulburarea de spectru autist (TSA), principalele arii afectate sunt: comunicarea şi limbajul, socializarea şi comportamentul. În acest context, este necesar ca o intervenţie eficientă să se adreseze fiecăreia dintre aceste arii.

Una din terapiile ce ajută la ameliorarea unor probleme este Terapia de socializare.

Terapia de socializare se practică în grupuri mici de copii ( 3-5) cu prezenţa a unui terapeut+ 2-3 voluntari( maturi).

Scopul este pregătirea pentru integrarea în grădiniţe.

Obiectivele grupurilor de socializare:

• Exersarea salutului la venire si la plecare;
• Înţelegerea / generalizarea şi efectuarea intrucţiunilor primite, instrucţiuni individuale sau colective;
• Realizarea de activităţi împreună cu ceilalţi copii;
• Implicarea în jocuri interactive;
• Iniţierea comunicării;
• Dezvoltarea capacităţii de a-şi aştepta rândul într-un joc;
• Învăţarea unor gesturi funcţionale cu scopul de a comunica,
• Încurajarea contactului vizual cu terapeutii şi între copii;
• Dezvoltarea abilităţilor de învăţare prin imitare.

9.Terapia3C

Conştientizare – Coordonare – Concentrare

Terapia 3C este o metodă inovatoare de recuperare a deficienţelor întâlnite la copiii cu autism, dezvoltată de antrenorul de arte marţiale Paul Cojocaru.
Este prima terapie psihomotorie pentru persoane cu autism, inventată de un român şi înregistrată ca atare, la nivel mondial. Terapia 3C ajută copiii să devină conştienţi de propria corporalitate şi autonomi din punct de vedere psihomotor“, arată Cojocaru.

Terapia 3C este o metodă prin care se realizează recuperarea psihomotrică a persoanelor cu tulburări de spectru autist , cu ajutorul exerciţiilor fizice adaptate şi este formată dintr-un complex de exerciţii fizice menite să aducă persoana cu TSA în punctul în care apare dorinţa şi capacitatea de a iniţia acţiuni şi activităţi motrice independente.

Deficitul psihomotor , în autism , poate fi definit ca fiind incapacitatea unei persoane de a dispune în mod conştient şi voluntar de propriul corp şi de potenţialul psiho-fizic al acestuia.

Din punct de vedere al psihomotricităţii autismul se clasifică astfel :

• AUTISMSEVER

-Totală lipsă de conştientizare a propriului corp;

– Incapacitatea de a executa voluntar , conştient şi coordonat acţiuni motrice elementare;

– Imposibilitatea stabilirii contactului vizual;

– Intrarea în autostimulări este necontrolată şi aduce cu sine de cele mai multe ori tendinţe de auto-agresivitate.

• AUTISMULFUNCŢIONALNEGATIV(-)

– Cunoaşterea parţială a schemei corporale;

– Executarea cu dificultate sporită a unor mişcări voluntare ( timp mare de execuţie );

– Lipsa dorinţei de a iniţia acţiuni motrice independente;

– Promptul este necesar în cea mai mare parte a timpului;

– Contactul vizual este inexistent sau este stabilit cu dificultate pentru perioade foarte scurte de timp.

• AUTISMFUNCŢIONALPOZITIV(+)

– Cunoaşterea parţială sau totală , în unele cazuri , a schemei corporale;

– Executarea acţiunilor sau activităţilor motrice fără grad de dificultate este posibilă, cu sprijin , în faza iniţială;

– În cele mai multe cazuri este prezentă dorinţa de a iniţia activităţi motrice în mod autonom;

– Continuitate şi logică în acţiunile motrice doar pentru o scurtă perioada de timp;

– Intrarea în stereotipii este de cele mai multe ori voluntară şi are că factor declanşator neacceptarea efortului fizic şi psihic solicitat de efectuarea exerciţiilor.

• AUTISMULÎNALT–FUNCŢIONAL

– Cunoaşterea şi conştientizarea întregii scheme corporale;

– Conştientizarea parţială a potenţialului psiho-fizic;

– Execută activităţi motrice coordonate şi autonome , dar are nevoie de sprijin şi încurajări în primele faze;

– Contact vizual bun;

– Întărirea în autostimulări este de cele mai multe ori controlată şi are ca motiv oboseala acumulată sau refuzul de a participa la exerciţii.

Perioada minimă de migrare către încadrarea către un nivel superior este de minim 6 luni. Unii din factorii favorizanți în migrare sunt frecvenţa (această fiind de minim 3 şedinţe pe săptămâna) şi consecvenţă orelor de terapie.

OBIECTIVEGENERALE

Conştientizare – conştientizarea propriei scheme corporale şi a mediului în care se află la un moment dat subiectului

Coordonare – optimizarea capacităţilor coordonative generale

Concentrare – captarea şi menţinerea atenţiei

Componentele psihomotricităţii vizate de către educaţia psihomotrică sunt :

• Schema corporală;
• Presupune cunoaşterea segmentelor corpului, a anumitor poziţii ale corpului şi a posibilelor mişcări ale corpului;
• De nivelul de dezvoltare al schemei corporale depind celalate componente ale psihomotricităţii, respectiv structurarea spaţio-temporală şi coordonarea oculo-segmentară;
• Lateralitatea;
• Are ca principal obiectiv dezvoltarea ambidextriei, respectiv a capacităţii de a utiliza cu aceeaşi eficiență toate segmentele corpului;
• Structura spaţială;
• Implică mişcarea copilului în spaţiul general şi în spaţiul personal;
• Spaţiul general este acel spaţiu în care copilul se mişcă ținând cont de cei din jurul său, iar spaţiul personal presupune propriile mişcări ale copilului asupra cărora îşi concentrează atenţia;
• Organizarea spaţială;
• Solicită copiilor capacitatea de a combina diferitele noţiuni spaţiale şi de a le utiliza într-o anumită situaţie . De asemenea organizarea spaţială presupune şi formarea capacităţii de a acţiona în grup.

Psiholog clinician şi educaţional Monica Bolocan, afirmă că:

“Înainte de dezvoltarea limbajului există o altă categorie de abilităţi care stau la baza dezvoltării corecte a tuturor celorlalte, abilităţile motorii”.